Dispariția mamutului lânos

Cu patru zeci și doi de mii de ani în urmă, în perioada ultimei expansiuni glaciare din Pleistocen, mamuții lânoși tronau peste stepele înghețate ale continentului Eurasian. Enormele fiare prosperau în tundra arida a ultimei ere glaciare, fiind adaptate la temperaturi insuportabile pentru oricare maimuță nepăroasă. Cu toate acestea, pe la mijlocul Holocenului, acum 6000 de ani, după retragerea ghețarilor, mamutul păros Eurasian se afla pe punctul dispariției. Într-un final, schimbările climatice și influența umană au dus la extincția acestuia, după cum ne împărtășește David Nogués-Bravo și colegii săi.

De când Mikhail Adams a găsit primele fosile de mamut lânos în Rusia anului 1806, oamenii de știință au dezbătut soarta acestei antice rude a elefantului asiatic (Gross, 2006). A pierit oare pentru că habitatul său a dispărut, odată cu încălzirea climei planetei și a schimbării vegetației și precipitațiilor? Sau a fost oare hăituit și vânat de către om pe plaiurile Eurasiene? Este o întrebare dificilă, deoarece retragerea ghețarilor la sfârșitul Pleistocenului a schimbat habitatul animalelor, dar în același timp a permis primelor grupări primitive umane să migreze din sudul Eurasiei către nord, probabil vânând orice întâlneau în cale. În timp ce majoritatea încercărilor anterioare de a explica soarta mamuților au fost descriptive, Nogués-Bravo et al (2008) au generat estimări cantitative a legăturii dintre dispariția mamutului și încălzirea climatică respectiv vânătoarea de către oameni.

Cu scopul studierii factorilor ce au contribuit la dispariția mamutului, autorii au modelat climatul în habitatul geografic al acestuia în diferite perioade ale ultimii ere glaciare. Modelul lor a raportat dovezile fosile – conținând distribuția și vârsta rămășițelor de mamut – la hărți simulate a maximei și minimei de temperatură medie și a volumului mediu de precipitații pe continentul Eurasian în trei perioade ale ultimei progresii glaciare a Pleisocenului (cu 42 000, 30 000 și 21 000 de ani în urmă) și a unui punct interglaciar situat la mijlocul Holocenului (acum 6000 de ani). Apoi au aplicat modelele climatice asupra continentului Eurasian, cu 120 000 de ani în urmă (ultima data când planeta s-a încălzit între înaintările glaciare). Aceste data au permis grupului să estimeze caracteristicile și dimensiunea habitatului favorabil animalelor în perioada studiată.

Descoperirile autorilor sugerează că mamuții au suferit o pierdere de habitat catastrofică: în timp ce ultimii ghețari se retrăgeau și planeta se încălzea, aproximativ 90% din habitatul animalelor a dispărut. Habitatul primar ai mamuților a scăzut progresiv de la 7.7 milioane de km pătrați acum 42000 de ani până la doar 0.8 milioane de km pătrați acum 6000 de ani. Animalele s-au găsit limitate la culoare izolate de-a lungul Eurasiei și la mici petice de teritoriu în zona coastei nordice.

Chiar dacă distrugerea aproape integrală a habitatului natural a exercitat o presiune imensă asupra speciei, situația pare să fi fost și mai dramatică în timpul retragerii glaciare anterioare, ce a avut loc cu 126 000 de ani în urmă, când au existat doar 0.3 km pătrați de habitat primar. În acel moment, specia a fost probabil pe punctul extincției, deoarece grupuri izolate geografic au înregistrat un declin puternic în diversitate și fitness genetic. În ciuda acestui fapt, mamuții au supraviețuit acelei perioade. Cu ce a fost Holocenul diferit? Turmele care au supraviețuit au avut de înfruntat un inamic ce n-a existat cu 126 000 de ani în urmă: omul.

Omul a evoluat în forma lui modernă în timpul Pleistocenului și a migrat în nord odată cu ultima retragere a ghețarilor, vânând mamuți pe parcursul acestei înaintări. În mijlocul Holocenului, populațiile de mamuți erau deja atât de vulnerabile încât mică presiune adițională exercitată prin vânătoare a putut determina extincția. Cele mai optimiste estimări ale mărimii și densității populației de mamuți sugerează că dacă fiecare om ar fi omorât un mamut odată la trei ani, ar fi fost suficient ca specia să dispară. Estimări mai pesimiste sugerează că pierderea unui mamut la fiecare 200 de ani (per cap pe locuitor într-un teritoriu) ar fi fost de ajuns să pecetluiască soarta animalelor.

Noi dovezi ar putea întări concluzia autorilor: populațiile de mamuți, vulnerabile datorită schimbărilor climatice, au fost condamnate definitiv de către activitatea umană. De exemplu, modelele de habitat ale autorilor sugerează zone noi de habitat pe continentul Eurasian unde s-ar putea afla fosile de mamut. Expediții către aceste destinații ar putea determina dacă mamuții au fost într-adevăr prezenți în acele zone și furniza mai multe dovezi care să sprijine cercetătorii în trecerea de la interpretarea calitativă a datelor la cea cantitativă.

Acest articol a fost publicat în revista de specialitate PLoS Biology și a fost reprodus prin bunăvoința autorilor.