V-aţi întrebat vreodată care sunt motivele pentru entuziasmul cercetătorilor? Ana de Barros de la Instituto de Medicina Molecular din Lisabona ne împărtăşeşte cât este de palpitantă cercetarea sistemului imunitar.

Celulele T sunt în general considerate parte a răspunsului adaptiv al sistemului imunitar, pentru că nu doar elimină un invadator (şi celulele invadate), ci produc celule de memorie. După cum le spune numele, aceste celule de memorie “îşi amintesc” de invadatorul respectiv atât timp cât animalul trăieşte, astfel acest răspuns imunitar se adaptează foarte rapid: dacă acelaşi invadator atacă din nou, celulele de memorie îl vor recunoaşte şi-l vor distruge. Acest răspuns adaptiv, pe care doar vertebratele îl posedă, este activat de răspunsul imunitar înnăscut, sistemul de apărare nespecific care se găseşte la toate clasele de animale şi plante.

Răspunsul imunitar înnascut este prima linie de apărare: reacţia iniţială împotriva (şi tentativa de eliminare a) invadatorilor. Spre deosebire de sistemul imunitar adaptiv, sistemul imunitar înnăscut nu conferă imunitate îndelungată sau protectoare, dar este un răspuns mai prompt şi mai general.

Am constatat că suspiciunile noastre au fost justificate: CD27 poate fi folosit pentru a identifica un subtip specific de celulă T. Dar cu mult mai interesant a fost descoperirea că prezenţa acestei proteine nu doar caracterizează acest subtip de celulă γδ T, ci îi dictează formarea. În timus precursorii celulelor γδ T care se maturizează în prezenţa lui CD27 (CD27+) produc o citochină numită interferon gamma (IFNγ), în timp ce celulele care se maturizează fără CD27 (CD27-) produc iniţial o citochină diferită, interleuchina 17 (IL-17). Prezenţa sau absenţa citochinei CD27 defineşte astfel cărui subtip îi va aparţine o celulă γδ T (vezi prima diagramă de mai jos).

Celulele γδ T joacă un rol important în iniţierea unui răspuns imun rapid împotriva diferiţilor paraziţi, incluzând parazitul malariei Plasmodium. În (la) oameni, acest parazit se înmulţeşte în ficat, iar după aceea se răspândeşte în circuitul sanguin, infectând celulele roşii şi distrugându-le. În cazuri severe acest fapt poate duce la înfundarea vaselor sanguine care transportă sângele către creier, cauzând ceea ce se numeşte malarie cerebrală. Noi am fost interesaţi în a descoperi dacă diferitele tipuri de celule γδ T influenţează această evoluţie (consecinţă) în mod diferit: este un anumit subtip de celulă γδ T mai bun decât cealalt în a preveni malaria cerebrală?

Pentru a analiza comportamentul ambelor subtipuri γδ pe parcursul unei infecţii, am folosit, modelând astfel ceea ce se întâmplă în oameni, şoareci infectaţi cu o cultură de Plasmodium. Am comparat două grupe de şoareci: o grupă conţinând CD27 în majoritatea celulelor (astfel încât aproape toate celulele au produs IFNγ), şi o alta grupă modificată genetic, în care nici una dintre celulele γδ T în maturizare nu au conţinut CD27 – insemnând că au produs mai puţin IFNγ. Ambele grupe de şoareci au fost infectate cu parazitul malariei şi am constatat că CD27 pare într-adevăr a avea o influenţă asupra dezvoltării malariei cerebrale.

Pe scurt, noi am fost cei dintâi care au descris o funcţie a lui CD27 în precursorii celulelor T în timus – iar faptul că Nature Immunology a decis să publice articolul nostru dovedeşte cât de importante sunt aceste descoperiri. Precum explică conducătorul nostru de grupă, Bruno Silva-Santos, „Noi învestigăm acum procesul analog în celule umane. Ţelul nostru îndelugat este să... fim capabili de a manipula [celulele γδ T ] în scopuri terapeutice, cum ar fi lupta împotriva bolilor autoimune şi a cancerului.”